duminică, 18 decembrie 2016

Nașterea Domnului, înainte de termen

Azi îmi propusesem să dorm mult. Atitudine de salariat căruia sfârșitul de săptămână trebuie să-i ofere iluzia că și-a lepădat, măcar pentru o zi-două, jugul. N-a fost să fie, perspectiva sărbătorilor de Crăciun a trezit deja, de câteva zile, tagma celor care se implică cei dintâi  în sărbătoare.

Pe la opt fără un sfert au pocnit sub geam primele petarde. Nici dopurile din urechi nu-s bariere eficiente împotriva ignoranței și a impulsului primar. Nu încetez să mă minunez de ce o pocnitoare zgomotoasă generează, după cum se pare, o așa stare de încântare unei categorii destul de însemnate de indivizi. Semeni de-ai noștri, la o adică, deloc diferiți antropologic de restul contemporanilor epocii de azi. Sar din pat și mă grăbesc spre fereastră sperând să apuc să văd puiul de drac care-mi spulberă răsfățul și, așa cum gândeam, constat că vinovatul e taman unul la care mă așteptam, copil de 12-14 ani, falnic membru al unei găști de puberi cu minte săracă. Îmi reprim tentația de a deschide geamul ca să-i admonestez. N-ar avea efect, firește. Ideal ar fi să-i fac să priceapă de ce distracția lor e lipsită de sens și antisocială, ori asta nu se poate face înjurându-i ofuscat de la fereastră, indiferent de cât de îndreptățit aș fi. Eficient ar fi, la o adică, dacă cei care  ar fi în măsură să le sădească ceea ce se cheamă educație chiar ar face-o, familia și școala. În ce-i privește, din păcate, măcar din ce transpare ca model social comportamental, au carențe grave. Și, dacă analizezi mai adânc, nu numai pocnitorile sunt relevante în acest sens.
Cealaltă subcategorie care-mi tulbură confortul în perioada asta a anului sunt ceea ce par să fie părinții celor dintâi. Ai putea crede că pe ei spiritul atât de încărcat de bucurie al Nașterii Domnului i-a excitat cu mult înaintea momentului în care noi, ceilalți, rezonăm. Cam de pe la începutul lui decembrie. Așa încât s-au adunat în gașcă, și-au pus, fiecare, câte-un cearceaf alb peste pufoaică și-au purces să bată aleile dintre blocuri duduind frenetic în tobă. Sigur, nici la ei, ca și în cazul odraslelor, nu se poate vorbi de fior creștinesc. Doar că în cazul lor, dincolo de hărmălaia tobelor, e destul de transparent scopul demersului. Banii.
Mă-torc spre mine însumi ca să înțeleg dacă nu cumva, scriind cele de mai sus, semăn cu personajul ăla detestat care ține morțiș să facă uitată semnificația spirituală a Crăciunului. Îmi place să cred că nu. Mai degrabă sunt cel dezamăgit că ceea ce trăiam an de an eu, noi, acolo, în inima Bărăganului, se regăsește din ce în ce mai estompat în manifestările celor descriși mai sus. Astfel încât, precum bună parte a moștenirii de spirit de care ar trebui să avem grijă, care ar trebui să ne înalțe prin semnificații, se diluează în prost gust, în subcultură. Știu, o să-mi spuneți că nu la oraș trebuie să caut esența sufletului românesc, dar asta, credeți-mă, nu mă face să mă simt mai bine.

Ștefan,
18.12.2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu