Poza de pe cruce și rahatul câinelui

Azi am numai patru poziții pe listă.

Despre necesitatea imperioasă a listei de cumpărături ar fi binevenită o discuție mai aplicată. E interesant cum niște mascului plini de ei, dăruiți cu destulă minte cât să producă, din când în când, câte-o zicere plină de miez (de care, apropos,  sunt atât de mândri!) nu pot purcede către piață decât după ce consoarta le-a desenat pe bilețel ce au de târguit. Azi, cum ziceam, n-au fost decât patru, n-am scos lista din buzunar și m-am întors cu toate în plasă. N-a fost nevoie să mai fac un drum! De-aia zicea și mama că are băiat deștept!

„Să nu pleci!” mi-a strigat când eram cu mâna pe clanță. „Du și sacii ăștia cu reciclabile!”. Ghena, dacă așa I s-o fi spunând, e un fel de depozit subteran cu mai multe compartimente care comunică cu exteriorul prin vreo 4-5 gâtleje de tablă ca niște burlane pătrate. Fiecare dintre aceste burlane este marcat cu înscrisuri care ghidonează cetățeanul întru cele ce are de aruncat prin gaura respectivă, deșeuri reciclabile ori ba.  Lăudabil (sau dimpotrivă, dacă vor fi fiind și ceva noxe?) e că ghena asta pe care-o folosim noi e chiar la gardul unei școli, putem presupune că, pe lângă rolul său direct, are și unul educativ, poate cei mici vor fi mai grijulii decât noi.

La colțul gardului un bătrân așteaptă până parchez. Nu-I nici un pericol, e atât de departe încât precauția lui îmi stârnește un zâmbet. „Nu-ți fă griji, tătucă, nu te calc pe bătături!”. Îmi trece a glumi când îl văd urnindu-se de lângă gard. Pasul șovăielnic și tremurul mâinilor trădează „darul” de care a avut parte, un atac cerebral. Pun deșeurile în cupa burlanelor și-l privesc depărtându-se. Nu l-a doborât de tot. Plimbarea lui ezitantă are și o componentă de frondă împotriva sorții. „Încă sunt în picioare, pare că zice, umblu, vezi?!”

Azi am trecut și pe la Nicu.

Am luat de acasă două lumânări și un chibrit iar în suflet am atâta tristețe cât să-mi ajungă până la sufletul lui, dacă o da Domnul să-I trimită gândul meu. La poarta cimitirului oameni necăjiți și alții care, știu eu bine, doar par necăjiți. Greu să-I deosebești.

Vede Domnul!

Lipită de crucea de lemn a răsărit una mai impozantă, de piatră. La crucea crucii e poza lui. Gândesc că-I el, fără îndoială, dar numai în ce privește trăsăturile. Un individ serios, sobru, îmbrăcat la costum, cravată. Mă trece-o cugetare și iau aminte la pozele de pe crucile din jur: toate oglindesc niște oameni serioși, posaci chiar. Încruntați sau indiferenți, nici una dintre poze nu-mi spune ce fel de oameni au fost cu adevărat. Nicu, cel puțin, așa cum îl știu eu, n-a fost nici pe departe cel de pe cruce. Mereu zâmbitor, întotdeauna găsind o latură hazlie în cel mai serios subiect de discuție. În costum nu l-am văzut niciodată.

O să am o vorbă serioasă cu nevasta pe tema asta, de-o fi să plec eu înainte. Nu că ar avea vreo importanță pe lumea cealaltă, dar mi-ar fi drag ca, pe lângă o părere de rău, să stârnesc și o umbră de zâmbet celui care se obosește să-mi aprindă o lumânare. 

La piață reușesc să târguiesc, cum ziceam, fără ajutorul listei. Trec în revistă marfa expusă și încerc să rămân pozitiv, senin. E greu. Nu reușesc să scap de senzația că bună parte dintre  cei de dincolo de tejghea mă privesc ca pe un fraieruț numai bun de jumulit. „Ce-ar fi să-mi puneți merele astea din față? Că, din câte văd, aveți două categorii în grămadă, probabil  că astea din față sunt pentru nașu’ și ălea din spate pentru soacră’!” Omu’ se indispune instantaneu și ripostează: sunt foarte bune și sănătoase, uitați-vă! Ne mai contrăm nițel, în final facem amândoi compromisuri și ne despărțim gândind fiecare despre celălalt numai „de bine”.  

Știți, m-am cam săturat de fel de fel de situații în care niște indivizi sau grupuri de indivizi mă calcă pe gât dând fix doi bani pe ce vreau eu, mai ales că ce vreau e chiar corect. Destul că avem niște aleși care fac asta, niște instituții de stat care mă agresează, cu toții plini de tupeu și sfidători. Măcar aici să protestez, că tot am ocazia să-l privesc în ochi pe agresor, mama lor de nesimțiți!

 Odată ajuns în parcare senzația de revoltă și disperare că e tot mai rău s-a atenuat. Vă mai spuneam eu că spațiul din spatele blocului, acolo unde e locul în care mașinile își trag sufletul,  cățeii cu și fără stăpâni fac ceea ce au ei de făcut, așa cum le-a fost lăsat de la natură: socializează amușinând dosuri, trag câte-un pipi pe roțile mașinilor și, mai ales, creează mici movilițe maronii ici-colo, pe unde le e lor la-ndemână. Ba prin iarbă ba pe alei. Cum bine se știe, viața noastră, a celor care, vrând ne-vrând, pășim zi de zi printre răhăței, ar fi mult mai frumoasă dacă stăpânii autorilor și-ar face fireasca datorie de a… știți voi, punguța… Cred, însă, că mai avem drum lung până acolo. Nu-mi amintesc să fi văzut întâmplându-se chestia asta. Până azi. Ei bine, vreau să spun că toată starea mea cea gri s-a disipat văzând cățelul defecând și stăpânul colectând creația în punguță! Aleluia!! Iată, primul pas e greu, dacă ne forțăm nițel am putea chiar să părem civilizați.

Ștefan,

12 Iunie 2016