sâmbătă, 16 aprilie 2016

Oglinda

Din când în când oglinda trece dincolo de rostul ei. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici o referire la oglindă nu e una stricto senso ci doar o metaforă.
Perpetuu legată de individ, acel „din când în când” din capul expunerii nu e nici pe departe o referire temporală cât una subiectivă, raportată la cel care o privește, cel care se privește. În acest fel, oglinda devine o chestiune personală.

Poate părea complicat, dar nu e.
Oglinda, ca obiect material implicat în existența și evoluția noastră în lumea care ne găzduiește, este cel mai onest partener. Ne oferă informația brută a ceea ce părem a fi. E și un complice, la o adică. Scrutează umbrele de după rid, punguțele de sub ochi și cenușiul timpului ce trece. Sugerează, implicit, zonele unde avem de lucrat dacă ni se pare important să schimbăm ceva în imaginea proprie. Oricum ar fi, n-avem nimic a corecta fără ajutorul ei neprețuit. Oglinda, din această perspectivă, e instrumentul care ne ajută să fim actorii zilei ce urmează. În afară de apele ei mai mult sau mai puțin limpezi există o componentă misterioasă. Fiorul penumbrei și al întunericului,  senzația că mai e ceva dincolo. Poarta spre neștiut.
Eu, unul, nu-mi amintesc nici o împrejurare în care să fie pomenită într-o discuție oarecare prin prisma a ceea ce este de fapt. Întotdeauna oglinda este, în context, instrumentul autoevaluărilor. Din perspectiva asta se presupune că oglinda reflectă, atunci când cineva o/se privește, ba un individ cinstit, admirabil în verticalitatea lui, ba un specimen uman abject, copt în ticăloșii. În zona de mijloc, aia în care se scaldă majoritatea fără să aibă neliniști,  nu prea se fac referiri.
Obiectiv vorbind, oglinda nu refuză pe nimeni. Oportunistă, lipsită de principii, acceptă fără rezerve, de-a valma, sfinți și diavoli.
Cum ar arăta, oare, lumea după o revoltă a oglinzilor?


Ștefan,
Aprilie 2016 

2 comentarii:

  1. Poate că e mai bine că dânsa e neînsuflețită, Ștefan. Mi-e teamă că dacă ele ar putea să vorbească, fie și fără a se revolta, nu ne-ar plăcea multora dintre noi ce ar avea să ne spună. Asta în ipoteza în care ar spune adevărul gol-goluț. Ce te faci cu cele defecte, care deformeaza? :) Adevărul, realitatea, lumina etc. exemplele ar putea continua.
    Sau poate e ca la logică (din matematică) - din negarea negației rezultă o propoziție cu valoare de adevăr, nu? Să zicem că eu, ca primar (că tot începe bâlciul deșertăciunilor.. electorale!), necinstit și-un pic corupt, poate chiar și condamnat, iau în mână un ciob de oglindă care-mi arată imaginea un picuț (un picot mai mult) deformată, plus că e-n oglindă, nu?.. apăi nu o să am în fața mea un tip neprihănit, de zici că s-a ivit din spuma mării - gata să mai candideze încă o data?.. Că'z doară nu vorbim aici de conștiință, acolo e vorba de o altă oglindă - interioară - a cărei imagine nu-i vizibilă, în consecință nu ne doare ce arată..

    RăspundețiȘtergere
  2. Oare cât de ridicol aș părea dacă aș atribui unui primar calități excepționale de gospodar și, mai presus de toate, valențe de etalon moral?
    Da' ce-ai spune de niște oglinzi care-l scrutează pe individ și, după ce-l „citește” afișează undeva, în dreapta sus, de exemplu: „băiat bun” ori, „canalie” ori „hoț” ori „deșeu uman, reciclați-l!”?

    RăspundețiȘtergere