Trebuie să schimb
oglinda de la baie. Nu știu când va fi ziua, da’ mi-e din ce în ce mai clar că mâine-poimâine o să mă bărbieresc pe pipăite. Oglindă comunistă, într-o baie comunistă de apartament
făcut pentru clasa muncitoare. Niciodată clară cristal, petele de pe dedesupt
au tot câștigat teren pe
nesimțite. Poate că n-ar
strica și ceva becuri stânga-dreapta, ca în cabinele
actorilor, chioru’ ăsta de deasupra
oglinzii mă cam enervează.
Pe întreaga durată
a protocolului de dimineață m-a chinuit gândul că trăiesc între lucruri pe
care le detest. Doar oamenii de lângă mine și cărțile îmi fac lumea suportabilă. Dincolo de lumea asta caldă de lângă sufletul meu, cât se poate de personală, mă apasă o
alta, străină firii mele, străină firii noastre. Ostilă, opresoare,
fundamentată pe fals și minciună. O veșnică existență antagonică între noi și ei. Ori, mai degrabă, niște ei și noi care coexistăm precum două organisme în același mediu, ei parazitându-ne pe noi.
Mă apropii de colțul din dreapta.
Aici oglinda e ceva mai limpede, pot să văd mai bine zona de sub maxilar, de sub ureche, porțiunea aia care-i scapă la bărbierit mai mereu
domnului Andrei. Nu i-am zis niciodată, nici n-o voi
face, cum naiba să-i zici omului că arată ca naiba cu vreun centimetru pătrat
de floace ignorat de lama de ras?! Asta
e doar o chestiune personală între tine, ăla dinăuntru și imaginea ta
dinafară. Dacă ăluia dinăuntru nu-i pasă atunci
ăla de-afară stă cât se poate de confortabil în pielea lui de zi cu zi.
N-am cum să uit.
Mi-e imposibil să mă gândesc la altceva. În Timișoara mor oameni împușcați pe străzi. Nu-i cu putință ca radiourile interzise să mintă. Mă rog, or mai vopsi ei adevăruri în
culorile care le plac lor și celor care-i plătesc, dar nu pot
crede că e doar propagandă. Nu în asemenea mod și nu de o asemenea amploare. Poate că
chiar o fi venit vremea să ieșim din amorțeală? Poate că ne vom trezi, vom schimba oglinzile din baie și vom cere dreptul
să mâncăm și celelalte părți din porc, nu
numai „adidașii”? Poate că vom
avea cu toții curajul să-i strigăm regelui că nu-i numa’ gol, e și nebun de-a
binelea, să ne lase și să se ducă dracului cu toți ai lui cu tot.
La muncă știrile circulă de colo colo, informații care de care mai „calde”, care de care mai
terifiante. Sentimentul că se petrec evenimente ireversibile se
amplifică. Tonul discuțiilor e mai
aprins, în ochii tuturor se vede un amestec de nesiguranță descumpănită, fiorul rece al temerilor dar și o revoltă abia
strunită. Acolo mor oameni iar directorul nostru împreună cu Mircea, cățelușul de casă de la organizare, ne explică cum că sunt bande
organizate de derbedei și unguri care
provoacă agitație, sparg vitrinele magazinelor și le incendiază, răstoarnă mașinile și agresează oameni nevinovați pe stradă. „Niște descreierați de care nu
trebuie să avem milă!”. Nu-i crede nimeni, aș paria că nici ei nu cred
ce spun. Dar, vezi bine, domnului director i se spune, printre apropiații din alte
cercuri, „toarșu’ colonel” cum mama
naibii să cânte el o altă arie decât cea stabilită în cabinetele de sus?!
O cam frecăm pe la
serviciu. Bozo o lălăie cu televizoru’
ăla, șefu’ Ake își face de lucru în camera lui tehnică iar noi mutăm în sictir cablurile dintr-un cârlig pe altul. Fetele șterg praful de pe STM-uri, eu am tras
niște colinde de pe
un disc pe casete. O să le multiplic să le dau cadou celor de pe-acasă. Dacă ne-o mai arde de Crăciun. Am strâns, până la urmă,
tot ce rămăsese pe scenă de la spectacolul cu strigături (anunțuri...), a mârâit directorul la noi „și ce dacă-i mâine același spectacol?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu