joi, 1 decembrie 2011

ROMÂNIA mea!

Oof, tare greu îmi e să-ncep!!
Mai întâi, îmi zic, încearcă să cristalizezi ce vrei să spui. Ți-e clar? Îmi este, răspund,  subiectul există acolo, în dosul frunții! S-a copt în timp, crescând, picătură cu picătură, gând cu gând. Ești sigur că e gata? Ești sigur că ăsta-i momentul?  Sunt, îmi răspund, pentru că iată, e 1 Decembrie. Azi atâta lume simte românește, atâtea motive de mândrie națională sunt evocate... Nu, nu e asta! îmi zic.  Nu poți simți ce simți doar pentru că-i ziua națională! Ziua națională e o convenție. 10 Mai, 23 August, 1 Decembrie...  Ce simți tu e o convenție?! Nici vorbă, nici vorbă! răspund grăbit. Păi vezi?! Spune, dacă poți să spui, spune că iubești România în felul tău, fără să-ți croiești vorbele după șabloane. De ce te-ai lăsa purtat de valul ăsta trecător al patriotismului programat? Tu chiar simți după program?

Oof, știu bine ce simt, știi bine ce simt! Mi-e limpede ce vreau să spun, dar ce greu se naște cuvântul din gând! Așa... zi! Zi că iubești Rom... Stai, tu mă știi mai bine decât oricine altcineva. Știi că, în ce mă privește, vorba fără conținut mi-e străină. Mai știi că nu spun cu ușurință „te iubesc” și că mă rușinez când mijește o lacrimă sub pleoapă... știi tu... când ascult cântul românesc, când se ridică tricolorul pe catarg, când mă-ntorc din cele drumuri prin vecini, trec podul de la Giurgiu și, în vreme ce-mi rup articulațiile în gropi, mă bucură vederea modestului indicator pe care scrie ROMÂNIA. Oare nu dragoste e acel „ ce bine e acasă!?”
Că n-o spun explicit, o fi păcat. Dar, știi?! Eu cred că dragoste e doar ceea ce simți, nu ceea ce declari că simți.
Hm... greu de-nțeles! Mă-ntreb de ce atâta strădanie să scrii cele de-acum.
Ei, de parcă n-ai ști! Lăcrimai aseară la evocarea Ioanei Radu. Înghițeai cu noduri cina ta cea săracă în carbohidrați, salvând cu greu aparențele... ce naiba, abține-te! „Ciobănaș cu trei sute de oi...”, destul să-ți amintești câmpul cu flori de la Horezu, coama muntelui din Pasul Tihuța, brazii semeți din codrii Sucevei, balta Gostilelor în copilăria zilei, când doar tu, cântecul păsărilor și duhul pământului împărțeați firea, mirosul pâinii abia scoasă din cuptor, gustul șoriciului copt cu paie, tresărirea românească la auzul graiului de-acasă pe o stradă din Heidelberg, xilofonul la care bulgarul din Grădina de la Balcic cânta Hora Staccato și acordeonul celuilalt (bulgar și el), sub arcada porții de la Kaliakra, care-ți picura jar în inimă cântând „Lume, lume, soro lume”!
Și altele... Plânsul Oltului la vale, Perinița și hora românească. Maria Tănase. Sângele viei noastre din câmp, vinul rubiniu făcut de tata. Gogoșile mamei. Cozonaci, nuci și colăcei de Crăciun. Descântul de deochi și noaptea pe baltă cu prietenii. 
                                                   
Nu pot s-o spun, dar nu dragoste se cheamă durerea dulce-amară care mă încearcă la gândul Deltei? Ori a tărâmului lui Dumnezeu din Poiana Brașov? Nu Delta de azi, nu Poiana de-acu, copii mutilate a ceea ce erau cândva.

Raed Arafat. Atât de românul Raed Arafat.
Harap alb și Luceafărul.
Sudoarea din brazdă, vorba de duh și dulceața lui „...tu-ți lampa mă-tii!”

România mea!!
emoție  
     
Ștefan,
01.12.2011


7 comentarii:

  1. Da , si toate pentru ca pe aici a trecut Eminescu . El ar fi suficient pentru a-mi motiva mandria ca sunt roman . Ne iubim tara cu bune si rele fiindca aici ne sunt radacinile , aici ne simtim acasa , graiul ne este cunoscut , cantecele - de la cele de leagan pana la cele vechi , batranesti , ne infioara ...Raul , ramul , ne sunt prietene .Aici simtim ca avem pentru ce trai si pentru ce ne bucura de fiecare rasarit de soare , aici simtim ca avem ceva de daruit -mai mult decat de primit . Vorbe ...o sa zici desigur ! Dar nu ma duce mintea la altceva . As vrea sa-i fiu recunoscator fara sa-i spun nimic , as vrea sa ma simta al ei fara sa ma vada vreodata suparat , as vrea sa-i redau demnitatea pe care ea o merita desigur ...Romania mea !!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi, e lucru știut, Eminescu n-a existat! A existat doar o țară frumoasă, la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe, ca o barbă nepieptănată de crai...
    Pe de altă parte, îți spun sincer că am „născut” greu de tot articolul ăsta, Radule și, pe ici-pe colo mi-e ciudă pe mine că l-am postat. Am făcut exact ce blamez: mi-am scos covoarele pe gard, să vadă vecinele ce am în casă!

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Asa este , dupa Sorescu , Eminescu este de fapt produsul unui popor intreg . Ceea ce stim cu totii ca nu-i chiar asa . Un geniu ca el apare cine stie cand si este numai produsul hazardului si al Divinitatii . Ca el a adunat toata sensibilitatea unui neam intreg , asta-i alta treaba . Dar cum a reusit el sa ne daruiasca o limba perfecta pe care noi o stalcim prin reprezentanti ? Cum a adunat in el tot ce-a fost mai bun si a fost rasplatit atat de crunt ? In alta ordine de idei eu ti-as propune sa nu fii chiar atat de scrupulos . Ne stim bine si stim si cum vibram pentru tara noastra ! Suntem normali ! Avem si noi momentele noastre de slabiciune pe care o etalam . Nu-i nimic urat in asta ! Sinceritatea poate fi numai apreciata ! Cui nu-i place , s-o spuna ! Pai nu ?

    RăspundețiȘtergere
  5. Uite si tu Fanele , pe unde-si ducea pasii Eminescu . Cum sa nu-l iubim ?

    http://www.prinzatoru.ro/component/content/article/34-ultimele/92-balastiera

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu trebuie sa iti para rau sau sa iti fie ciuda ca ai scris... Ai pus ce simtim multi... in graba de zi cu zi, in virtejul asta nebun in care traim, nu mai apucam sa ne privim in oglinda. Ne rupem incet-incet de ceea ce sintem. E pacat ca multi isi aduc aminte numai de 1 Decembrie, si inca mi se zbirleste parul rememorind primii ani de dupa revolutie cind era rusine pina si de Ziua Nationala sa arborezi tricolorul... Noi sintem acasa aici unde sint oasele parintilor, bunicilor si mosilor nostri... Cel putin eu asa simt. Oriunde in alta parte sint strain. Ma uit in ochii oamenilor de aiurea de peste hotare si vad pe cei care au in pamintul lor pe parintii lor, bunicii lor... Ei acolo sint acasa la ei.
    Sa fim sanatosi Stefane si sa avem Sarbatori pe care sa le privim cu ochi de copii.

    RăspundețiȘtergere
  7. Sigur că ai dreptate, ca și Radu, de altfel. Nu-i rușine să iubești pământul din care te tragi, nu-i rușine nici să iubești oamenii care-l calcă. Numai că am eu impresia că-s prea mulți cei care ies în față și se împăunează cu dragul lor de ce e românesc, grijulii rău cu soarta noastră. Prea sună a gol vorbele lor. Și n-aș prea vrea să mă confund cu ei, mă gândesc că pot să simt ce simt fără să fac paradă de acest lucru. Gata, destul cu asta...
    Cătălin, sănătate multă tuturor, deie-ți Domnul cele bune ție și alor tăi!

    RăspundețiȘtergere